Nevoia de cunoastere a semenilor cunoasterea cea adevarata

Nevoia de cunoaștere a semenilor

Mi se pare că a cunoaşte pe om- ca fiinţă, ca făptură- nu la general psihologic şi lumeşte, ci complex- deci inclusiv duhovniceşte- ca şi creaţie de vârf a lui Dumnezeu, cuvântătoare şi cugetătoare, ca să cunoşti tocmai ce i-a dăruit Creatorul şi ceea ce poate a mai reuşit el să mai dobândească atât pe calea activităţii sale specifice, dar mai ales printr-o conlucrare reală, conştientă, şi fericită, şi roditoare cu HRISTOS atunci când a ajuns- dacă într-adevăr a ajuns- să-L cunoască pe El şi chiar să trăiască cu El, este o îndatorire, zic eu, şi omenească dar mai ales duhovnicească, mai ales că orice om- ca făptură a lui Dumnezeu- trăieşte în felul său, dar totuşi trăieşte la nivelul de înţelegere şi de viaţă curentă, într-o relaţie foarte complexă, vizibilă, dar mai ales tainică, cu sine, şi cu semenii, şi cu Divinitatea, cu HRISTOS în această viaţă trecătoare pe Pământ.

Cunoaşterea cea adevărată, cea complexă este necesară din mai multe motive şi ea, cu cât va fi mai reală, mai adevărată, va fi mai folositoare pentru toţi cei trei factori arătaţi mai sus.

Mărturisesc că niciodată, în viaţa lungă- dăruită cu mare milostivire de către Dumnezeul meu- nu m-am gândit la acest subiect şi poate nici acum nu aş fi socotit necesar să-l abordez şi să-l notez, dar acum am ajuns, spre surprinderea mea, să conştientizez nevoia acută şi grabnică de a aborda această temă- nevoie prezentă- pe care o motivez datorită unei întâmplări accidentale sub formă de impact- şi foarte dureros pentru mine, din cauza urmărilor şi cauzelor de care mă văd vinovat faţă de persoana şi personalitatea de referinţă ierarhică în raport faţă de mine.

Mai adaug încă un amănunt- indicator de realitate- privind cunoaşterea la care mă refer, raportată la relaţia aceasta de referinţă, în două cuvinte, că orice aş face eu, tot rău ies, căci de vorbesc- devin supărător- iar de nu vorbesc- sunt vinovat- invinuit de lipsă de participare.

De ce se întâmplă toate acestea, cu un cuvânt împotriva mea, aparent foarte bine motivate după aparentele manifestări privite ca reale, şi crezute ca adevărate şi neraportate la adevărata cunoaştere a personalităţii complexe şi adânci- rămase însă necunoscute de această persoană, care, nici nu se gândeşte că adevăratul om este cel nevăzut şi nu cel aparent, deşi are atâta carte nu cunoaşte criteriile de cunoaştere a unui om, dar nu ştie că nu ştie.

Deşi istoriceşte vorbind, dânsa, acum douăzeci de ani, când făcea adevărată călugărie, când dormea pe rogojină, când petrecea cu smerenie şi ascultare deplină, cu Dumnezeu- care atunci i-a dat vedere duhovnicească adevărată, aşa cum îmi povestea mie în urmă cu zece ani.

Dar datorită mai multor cauze, cum ar fi: întoarcere greşită şi dăunătoare înapoi la lume şi la rudenii de care- culmea- la călugărie a declarat că s-a lepădat total, căci fără această lepădare declarată nici nu este posibilă o călugărie reală, veridică şi cu toate atenţionările mele, arătându-i concret că s-a golit de orice duhovnicie, mai ales că petrecea chiar şi noaptea; altă cauză: pierderea vederii duhovniceşti ca urmare a acestei decăderi şi legăturii mireneşti cu sora şi cu celelalte rude, ca şi orice mireancă; altă cauză: pierdrea progresivă şi totală, acum, a smereniei (văzută doar la suprafaţă ca o amăgire) şi dobândirea progresivă şi înaintată a trufiei, a slavei deşarte, a unei îndrăzneli, a părerii de sine ş.a., şi datorită acestui complex de factori s-a schimbat atât de mult că nu mai vede omul- cel dinainte, cel duhovnicesc- şi nici nu este conştientă de acest dureros adevăr şi nici nu vrea să-l ia în consideraţie- când am vrut să lămurim relaţiile dintre noi, care se petrec aşa: ori decâte ori- şi deci mereu- vederile noastre nu coincid se întâmplă o reacţie de război nevăzut şi având dânsa un potop de limbaj format tot ca urmare a acestei decăderi- decădere, cu un cuvânt.

Dânsa se conduce în cunoaştere şi relaţiile cu mine- duhovnicul- numai şi numai după impresii de suprafaţă accidentale care nu pot nicidecum să exprime complexa personalitate a mea, nici ca psihologie, dar mai ales cea duhovnicească, deşi au fapte multe, foarte multe fapte reale- dovezi concrete- de la toţi oamenii care vin cu atâta încredere- bazaţi pe împlinirea cererilor la Rugăciunile noastre.

Nici cel puţin nu se întreabă- cel puţin de curiozitate, cum de vin atâţia oameni şi din ţară, şi din străinătate la noi şi aduc atâţia bani pe care Dânsa îi primeşte, şi ei sunt o dovadă a valorii personalităţii mele- cum de  s-a dus vestea şi de ce vin şi oameni care au fost prin toate mănăstirile din ţară, şi au fost şi la arhimandriţi şi nu au primit rezolvarea necazurilor lor de tot felul, şi aici la noi- după dialogul atât de important- omul, mai cunoaşte o schimbare duhovnicească pe care nu a mai cunoscut-o niciodată- deşi au duhovnicii lor- şi după ele să mă vadă şi să mă cunoască pe mine.

De ce nu se întreabă cum de ascultă Dumnezeu pe un om, pe care dânsa îl socoteşte prost, incapabil, nepriceput, ticălos, înapoiat, bădăran,necioplit etc.? Şi de ce nu-i ascultă Dumnzeu pe cei pe care îi laudă şi îi preţuieşte dânsa aşa de mult? De ce nu se ia El, Dumnezeu, după aprecierile dânsei? Nu ar trebui oare să fie tocmai invers?

Este încă adevăr explicativ al momentelor de reacţie nedorită a mea, că sunt un om bolnav cerebral şi deci tocmai această boală eu am, mai ales în situaţii, în cazuri în care oamenii se abat rău de la ortodoxie- o reacţie de revoltă, de dezaprobare, de mustrare mai aspră- căci cu vorbe dulci nu poţi descoperi vinovăţia şi mai ales rătăcirea omului.

Dânsa nu ştie şi nici nu crede că toţi oamenii care vin, se află pe un drum amăgitor, rătăcitor, departe de HRISTOS şi de ortodoxiea Lui şi nu ştie că tocmai Dumnezeu mi-a dat mie o logică Evanghelică de cenzură morală cu care descopăr întotdeauna starea omului, cercetez toată viaţa lui şi a familiei în lumina ortodoxiei- lucru pe care nu-l mai face nimeni- şi aşa descopăr cauzele şi dau sfaturi după ce mai întâi l-am întors, după ce l-am ajutat să vadă şi el că a mers pe un drum greşit, şi l-am adus la o nouă viziune asupra lumii şi a vieţii, l-am adus la HRISTOS şi i-am dat şi leacul cuvenit- ÎNDREPTARUL cu PORUNCILE EVANGHELICE pe care eu     l-am întocmit strict după Poruncile Evanghelice ortodoxe, după Logica şi cenzura morală dăruită mie păcătosul, şi prostul, şi necioplitul, şi nepriceputul şi ticălosul duhovnic, pe care dânsa niciodată nu l-a cunoscut cu adevărat- în toată personalitatea mea. Dar nici nu putea, căci lucrul acesta este posibil numai dacă îndeplineşti multe condiţii, ca: duhovnicia- aplicată, şi respectată, şi descoperită, şi trăită după toate Poruncile Evanghelice; psihologia- luminată de duhovnicie; pedagogia- educativă; logica Evanghelică; şi mai ales să ai de la Dumnezeu vedere duhovnicească, să vezi clar şi să faci deosebire între acele categorii şi planuri de manifestare: trupeşti şi sufleteşti, trecătoare şi veşnice, materiale şi spirituale, văzute şi nevăzute etc.

Aşadar, dânsa se ia după ambalaj şi nu după conţinut- ascuns- şi ia nişte manifestări exterioare accidentale drept adevăr şi cunoaştere a personalităţii şi aşa trăieşte în această stare contradictorie, paradoxală şi deşi are totuşi momente când vede că a greşit în aprecieri, nu trage nici o concluzie şi nu se îndreaptă.

Am abordat acest subiect, care la prima vedere ar fi de importanţă personală, nu pentru a arăta că sunt nedreptăţit şi nepreţuit, că aceasta ar fi trfie, ci numai şi numai din motive iarăşi morale Evanghelice ortodoxe, după Logica mea, căci dânsa lăsându-se atât de puternic influenţată de nişte scurte, netipice, accidentale manifestări negative ale mele şi luându-le ca fapte tipice- ba încă mai şi exagerându-le tot din trufie şi din subiectivism- nu numai că mă judecă greşit, dar însăşi faptul că mă Judecă este un păcat greu şi eu mă simt vinovat că face acest mare păcat tocmai din cauza mea în aparenţă- în realitate că se ia numai după nişte aparenţe- şi nici nu este conştientă de acest păcat, şi nici pe mine nu mă crede şi nici nu-l spovedeşte, iar ca duhovnic sufăr, că ştiu ce urmare are la Judecata viitoare şi mă doare inima că de când m-a înlocuit pe mine duhovnicul Mănăstirii cu sora sa- o mireancă, care se ruşinează de fusta femeiască şi de batic- şi vine la fetiţele noastre nevinovate aşa îmbrăcată- şi ştiu că poartă duhuri necurate, că ea este femeie şi nu bărbat.

Deci, această mireancă foarte vorbăreaţă şi ştiutoare a toate, toată ziua o sfătuieşte, o dirijează, o conduce practic.

Mă opresc aici, cu precizarea că dânsa va ajunge să mă cunoască, cât de cât, abia după moartea mea, când vor veni oameni şi din gura lor vor afla cine am fost eu, duhovnicul Nil, care am trăit în umbra dânsei ani de zile, dar vai! va fi prea târziu.

 

La 20 XI 2008                                       ieromonah Nil- Mărcuş